Femeile in lumea araba….
Probabil ca pentru multe dintre noi Romania nu e tocmai locul de care si-au legat visele. Eu una, de exemplu, mi-as dori sa locuiesc in Barcelona. Si Elvetia pare o idee buna: au cea mai buna ciocolata din lume :)) Dar n-am auzit nici o femeie sustinand ca isi doreste din tot sufletul sa se mute intr-o tara araba. Iar motivele unei asemenea retineri par destul de evidente. In Arabia Saudita, cea mai traditionalista dintre tarile arabe, femeile n-au inca drept de vot; n-au voie nu numai sa conduca o masina, dar nici macar sa mearga pe bicicleta; in autobuze, au locuri rezervate in spate, separat de ceilalti calatori- interactiunea cu barbati e considerata generatoare de promiscuitate si trebuie evitata cu orice pret. Casele au doua intrari, una pentru femei, alta pentru barbati. Segregarea sexelor e asemanatoare celei din perioada Apartheidului din Africa de Sud, dintre albi si negri. Pana in 2006, femeile saudite n-aveau nici macar acte de identitate: existenta lor era pur si simplu o notita in buletinul tatalui. In instanta, marturia unei femei valoreaza nici cat jumatate din cea a unui barbat si e luata in considerare numai daca n-a fost martor si un barbat, iar conform legii islamice (sharia), femeile nu trebuie sa detina functii de conducere. In tari precum Siria sau Iordania, femeile n-au voie sa calatoreasca fara o permisiune scrisa din partea sotului. In Egipt sau Maroc, mostenirea fiicelor e prin lege mai mica decat a fiilor. Tot in Maroc, legea poate gasi scuzabila asasinarea unei femei care s-a facut vinovata de adulter. Regimul taliban din Afghanistan era o forma extrema si cumulata a tuturor acestor limitari. “Noi le-am dat femeilor cele mai mari drepturi, pe care nu le-au primit de la nici un alt regim: sa poata avea rolul dat lor de Dumnezeu, cel de a sta acasa in izolare instruindu-se religios”, spunea un lider taliban. Si asa mai departe, exemplele ar putea continua pe inca zece pagini. E clar ca in lumea araba exista multe abuzuri impotriva femeilor. Insa intre noi si ei exista o prapastie culturala considerabila, iar cele doua culturi se privesc, poate, una pe cealalta printr-o lentila putin distorsionata. In timp ce noi vedem valul islamic ca pe o degradare a femeii, de exemplu, ei spun ca degradarea se petrece de fapt in societatea occidentala, unde vezi peste tot numai trupuri goale si femeile sunt presate in cealalta directie: sa se expuna, sa se conformeze standardelor de frumusete. Femeile de la noi au, cica, o povara dubla: n-au scapat de neajunsurile din vremuri patriarhale, dar trebuie, pe deasupra, sa se descurce si cu responsabilitatile unui barbat. Am ascultat cu destula mirare cum participantele arabe la o dezbatere BBC pe tema asta erau convinse ca adevarata asuprire se petrece in societatile de tip european. Cum putem fi siguri ca noi avem dreptate? Ne-am obisnuit sa vedem femeile arabe ca pe niste victime care abia asteapta sa fie eliberate de sub limitarile modului lor de viata, dar s-ar putea ca ele sa nu fie la fel de dornice sa imbratiseze valorile occidentale. Se povestea intr-un ziar patania unei araboaice care s-a mutat in Canada ca sa poata avea permis de conducere –in tara ei de origine n-avea voie. Pana la urma n-a putut sa-l aiba nici pe taramuri canadiene pentru ca n-a fost de acord sa fie fotografiata fara niqab (adica vesmant traditional islamic din care se vad numai ochii). Cred ca aceasta intamplare adevarata e plina de invataminte. Femeia cu pricina a considerat ca sunt mai importante valorile specifice propriei culturi si religii decat un drept obtinut in occident si a renuntat la ceea ce i s-a parut ca nu are prioritate. Problemele de acest gen vor ramane nerezolvate atata timp cat nu se inventeaza un compromis acceptabil; a se vedea scandalurile din Franta legate de interzicerea valului in scoli. Dar eu una cred ca femeile arabe nu sunt atat de slabe pe cat ne place noua sa credem si, daca ar fi vrut cu tot dinadinsul sa traiasca la fel ca noi, ar fi obtinut-o de multa vreme.